Învăţătura despre Fecioara Maria în Ortodoxie reprezintă suportul pe care se așează învăţătura despre mântuirea neamului omenesc. Nu putem să tratăm despre Fecioara Maria şi să nu ne aplecăm asupra problemei soteriologice, după cum nu putem să vorbim despre Hristos, Care a mântuit lumea, fără să atingem problema mariologică.
Elementele comune ale dogmei mariologiei ortodoxe şi catolice sunt: pururea fecioria Mariei (aeiparthenia), calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu (theotochia) şi cinstirea ei mai presus de toţi Sfinţii şi îngerii (hyperdulia). Sunt cele trei elemente propovăduite de Apostoli şi aflătoare în Scriptură cu ocazia descrierii evenimentului Buneivestiri. Dar catolicismul n-a rămas la aceste elemente comune, ci a adăugat la ele câteva elemente noui, datorită cărora mariologia lui a ajuns să se deosebească de mariologia ortodoxă. Acestea sunt: imaculata concepţie a Fecioarei Măria, care are caracter de dogmă (dela 8 Decembrie 1854), calitatea ei de «împreună răscumpărătoare a neamului omenesc» (co-redemptrix), deocamdată numai în fază de doctrină teologică, dar cu perspectiva de-a deveni în curând dogmă şi forma recentă de dogmă a învăţăturii despre înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, care este ca credinţă neformulată dogmatic şi cu o nuanţă deosebită, e proprie şi Bisericii Ortodoxe.
Prin aceste elemente noi mariologia catolică manifestă un spirit propriu, deosebit de spiritul mariologiei ortodoxe. El s’ar putea rezuma în următoarele trei tendinţe:
1) tendinţa de-a paraleliza pe Fecioara Maria cu Iisus Hristos, de a-i atribui un rol oarecum coordonat cu al Lui în mântuirea lumii:
2) tendinţa de-a autonomiza pe Maica Domnului de dumnezeescul ei Fiu, de-a scoate evenimentele vieţii ei din lumina Lui, sub care ea le-a voit acoperite;
3) tendinţa de-a scoate pe Maica Domnului din solidaritatea cu neamul omenesc şi cu universul creat, de-a o ridica deasupra Lui. după chipul în care e ridicat Iisus Hristos.
Cele trei tendinţe, şi mai ales primele două sunt strâns înrudite şi împletite. De aceea urmărindu-le în paginile următoare, nu vom semnala todeauna explicit pe fiecare.
Spre deosebire de tendinţele acestea, tendinţele mariologiei ortodoxe sunt de-a privi pe Maica Domnului ca primindu-şi toată slava dela dumnezeeseul ei Fiu împreună cu ansamblul făpturilor din cosmos, deşi ca cea dintâi dintre ele.
Tendinţele mariologiei ortodoxe se acoperă cu tendinţele Evangheliilor şi ale creştinătăţii primare. Cine n’a observat că Testamentul Nou acoperă cu o discreţie aproape totală viaţa Preacuratei Fecioare? Cauza nu poate fi alta decât că însăşi Maica Domnului a înfrânat pornirea curată a sfinţilor scriitori de-a da vre-o ştire despre ea, mai ales după înălţarea Fiului ei la cer. Nu fără sens Evanghelistul Ioan notează un cuvânt, singurul cuvânt al Maicii Domnului, adresat chiar la începutul activităţii Lui, la nunta dela Cana, apostolilor şi, după ei, tuturor credincioşilor din toate timpurile: «Faceţi ceeace vă va spune» (In.2,5). E singura ei propovăduire indicată în Testamentul Nou şi arată voinţa Maicii Domnului de-a îndrepta atenţiunea credincioşilor în mod principal spre Fiul ei. Faptele Apost. ne spun că ea era cu apostolii (Fap.1, 14) dar nici un alt amănunt nu ne dau despre ea, cu siguranţă pentru că aşa era voia ei.
Tot aşa de semnificativ este faptul că nici din primele veacuri următoare nu avem ştiri despre viaţa, activitatea, moartea şi înălţarea Maicii Domnului, decât în scrierile apocrife, neacceptate de Biserică. Deabea dela sinodul din Efes, care a proclamat solemn theotochia Maicii Domnului, preocuparea de ea a luat o mare desvoltare. Era, se vede, un consemn moştenit de pe vremea apostolilor, care au cunoscut că aceasta este voinţa Maicii Domnului. Până la sinodul dela Efes se afirma doar simplu că Maria este Maica Cuvântului făcut trup şi că ea a fost Fecioară şi se venera într’un cult embrionar )
E ceeace datează dela apostoli, e ceeace au propovăduit ei despre Fecioara ca partea ei la mântuirea lumii. Acestea erau elementele prin cari nu se făcea decât să se pună în lumină dumnezeirea Celui născut din ea deci siguranţa mântuirii noastre. După Efes Biserica n’a făcut decât să precizeze aceste elemente şi la ele a rămas Biserica Orodoxă până azi.
În concepţia ortodoxă, însă, păcatul nefiind numai culpă şi pedeapsă, ci şi o slăbire a naturii umane, scăparea de păcat înseamnă, pe lângă satisfacerea lui Dumnezeu de către Iisus Hristos prin ascultare şi moarte, o întărire a acestei firi, prin ridicarea ei într’o unire intimă cu dumnezeirea. Aceasta a făcut-o Fiul lui Dumnezeu devenind şi ipostas al firii omeneşti, devenind şi om între oameni, ipostas omenesc între ipostasele omeneşti, şi ca atare, fiind şi unul din Treime, revărsând în semeni energia necreată a dumnezeirii Sale, harul dumnezeiesc. Numai prin umanitatea lui Hristos curge iarăşi harul în omenire. Desigur, moartea şi învierea Lui ca om are un rol special în deschiderea umanităţii Sale pentru toată energia dumnezeiască, pentru tot Duhul pe care să-l transmită apoi oamenilor cari îl primesc. Astfel harul nu e un ajutor creat, pe care îl dă Dumnezeu pentru Hristos, dar nu numaidecât prin Hristos, ca în catolicism, ci energia dumnezeiască necreată, care a trebuit întâi să se reverse în umanitatea luată de Fiul lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să treacă la toţi cei ce vreau să o primească. De aceea, eliberarea de păcatul strămoşesc nu o poate obţine nici un om decât prin unirea lui cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Numai aşa a obţinut-o şi Fecioara Maria. Desigur, n’a fost necesar ca umanitatea Fiului lui Dumnezeu să fie deplin formată ca să transmită Maicii Sale libertatea de păcatul strămoşesc. Din prima clipă a zămislirii Sale ca om, curăţenia de păcat a firii Sale umane, începută a se forma, a trecut asupra Maicii Sale. Mai precis vorbind, prin acelaşi act prin care s’a atins de ea, pe de o parte a curăţit-o, pe de alta a început formarea firii Sale, aşa cum lumina, în acelaşi moment în care se aprinde, şi luminează şi alungă întunericul. Desigur, nedespărţit de Fiul, a lucrat Duhul Sfânt. Sau Fiul lucra prin Duhul Sfânt în această atingere, căci Dumnezeu lucrează totdeauna asupra oamenilor prin Duhul. De aceea, Duhul pe deoparte a curăţit-o, pe de alta i-a dat puterea de a naşte fără de sămânţă pe Fiul ca om. Dar exact în momentul în care se curăţea şi primea puterea de a naşte fără de sămânţă se şi zămislea Fiul lui Dumnezeu ca om. Când se zămislea Fiul lui Dumnezeu din ea, Duhul lucra asupra ei curăţind-o şi dându-i putere să-L zămislească. Lucrarea Duhului de curăţire a Mariei şi zămislirea Fiului lui Dumnezeu în ea nu se pot despărţi temporal una de alta. Iată cum înfăţişează această simultaneitate, sau mai precis faptul, că Fiu lui Dumnezeu umple pe Maica Sa de plinătatea harului abia din momentul în care umple umanitatea Sa. Sfăntul Teofan al Niceii, care ne-a dat cea mai frumoasă, mai adâncă, mai sistematică şi mai desvoltată laudă a Maicii Domnului: «Dar priveşte legătura negrăită a Mângâietorului cu Fecioara. Căci Dumnezeu Cuvântul şi Fiul ei nu numai o curăţă pe ea mai dinainte şi o sfinţeşte prin Duhul propriu, care e puterea curăţitoare şi sfinţitoare, spre a o face aptă spre sălăşluirea Lui negrăită, ci şi la întrupare se atinge de carnea ei nemijlocit prin Acesta, ca printr’un deget propriu, şi aşa o face pe aceasta să subsiste în El. Dar trupul (πρόσλημμα) Mântuitorului este şi primul receptacol şi izvor al însăşi plenitudinii dumnezeieşti, din care primesc toţi credincioşii, care e harul şi energia naturală a Sfintei Treimi (ὅπερ κοινὴ μέν ἐστι χάριςκαὶ ἐνέργεια φυσική τῆς ἁγίας τριάδος) şi al cărei procurator şi distribuitor pe seama zidirii e Mângâietorul. Iar locaşul Maicii lui Dumnezeu al doilea, nemijlocit după acela. Căci Dumnezeu Cuvântul fiind prin fire procuratorul Duhului propriu după energie, întâi umple locaşul şi templul propriu de întreg Acesta, apoi de acolo iese Acesta ca dintr’un izvor în al doilea locaş şi templu al Său» ).
A se observa că, deşi Teofan recunoaşte o curăţire şi sfinţire a Fecioarei înainte de conceperea Cuvântului, totuşi «harul din care primesc toţi credincioşii», adică harul curăţirii de păcatul strămoşesc, nu-l primeşte nici ea decât prin umanitatea Fiului ei, mai precis, în momentul în care începe conceperea umanităţii.
Numai Iisus Hristos s’a zămislit şi s’a născut fără de păcatul strămoşesc, numai din El s’a întins această izbăvire de păcat la toţi. Dacă s’ar fi zămislit şi Fecioara, s’ar fi întins şi din ea, sau, dată fiind solidaritatea, unitatea adâncă a firii umane, mai degrabă din ea izbăvirea de păcat peste oameni.
În special, pentru trei motive s’a zămislit şi născut Iisus Hristos fără de păcatul strămoşesc, din care niciunul nu poate fi invocat pentru concepţia imaculată a Fecioarei Măria. Sunt două motive din care decurge organic naşterea lui Iisus fără de păcatul strămoşesc, libertatea Lui de legea naşterii sub păcat, nefiind necesară o întemeiere neorganică a ei ca în cazul Fecioarei Măria. Aceste motive sunt:
1). Zămislirea Lui fără sămânţă bărbătească, adică fără stârnirea de poftă în Fecioara Măria.
Iar aceasta se datoreşte faptului că acum nu se naşte un subiect care nu exista nicidecum înainte, prin iniţiativa unor subiecte omeneşti străine, ci un subiect divin se face şi subiect al firii umane, îşi constituie şi o fire umană prin proprie iniţiativă, nu silit de o pereche de subiecte umane. „Fiul lui Dumnezeu a venit pe lume de bunavoie, deci ca subiect divin, nu fortat de o putere din lume.”
Şi numai aşa se puteau petrece lucrurile, odată ce iniţiativa mântuirii noastre S’a luat şi a pornit a se realiza de Dumnezeu, nu de oameni. Numai prin faptul că Iisus Hristos vine pe lume prin întruparea unui ipostas din Treime, El nu mai e un produs al legii naturale de înmulţire a omenirii, nu mai aduce cu Sine păcatul legat de această legei Numai Dumnezeu se poate naşte ca om fără păcat, pentrucă nu era un produs al sporirii naturale a omenirii, ci venea de sus. Un om nu se poate naşte în afară de legea naturala a înmulţirii oamenilor, deci fără păcatul legat de ea.
Învățătura despre Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu este mai intîi o problema de hristologie. Unirea ipostatică (εnωσις υποστατική) s-a făcut prin perihoreză , prin intrepătrunderea reciproca a celor doua firi intr-o singură persoană cea a Logosului fără ca prin aceasta sa se știrbeasca vreo calitate a uneia din firi sau firea dumnezeiască s-o copleșească pe cea omeneasca. Firea omenească este intreagă, cu toate insușirile ei, in Hristos. Firea dumnezeiască de asemenea. Fiul lui Dumnezeu, Logosul Divin, S-a sălăsluit propriu-zis in pîntecele Mariei. in aceasta consta minunea și inceputul mîntuirii noastre. Aceasta e marea taină din veci pe care nici îngerii nu o cunosc. Mântuirea nu putea veni prin om, pentru ca „toți au pacatuit și sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23). Iar în altă parte spune tot dumnezeiescul Pavel: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (Rom. 5,12). Este nevoie deci pentru aceasta de ajutorul divin ca să se înfrânga robia morții, însa nici numai Dumnezeu singur nu ne putea scoate de sub acest jug pentru ca astfel omul nu ar mai fi adus nici o contributie. Trebuia deci ca Dumnezeu să se coboare la oameni, să ia firea noastră, curățind-o și vindecând-o de neputințele ei, pentru ca omul, astfel vindecat, să se ridice la Dumnezeu. Referitor la dumnezeirea lui Hristos, însăși nașterea supranaturală dovedește acest lucru: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaânalt te va umbri… De aceea și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.” (Lc. 1,35), îi spune îngerul Fecioarei. „Un om născut pe cale naturală nu poate fi Măntuitor. Pentru măntuire trebuia un om în care firea omenească să-și aibă din nou un început curat, așa cum și l-a avut prima dată. Începutul curat, departe de a fi contrar, este cel cu adevărat normal firii umane.
2). Dar şi mai mult decât motivul amintit, ceeace întemeiază lipsa de păcat a Mântuitorului chiar din prima clipă a zămislirii Sale, e faptul că purătorul firii omeneşti e Dumnezeu Cuvântul însuşi şi Dumnezeu nu poate avea păcat, odată ce păcatul e act sau stare contrară lui Dumnezeu. Apoi faptul că Cel ce se năştea fiind Dumnezeu, avea pe Duhul Sfânt nedespărţit unit cu El şi Acesta a curăţit dela început ceeace a luat din Fecioara Măria, curăţind în acelaşi timp şi pe Fecioara Maria. Aceasta o indică Teofan al Niceii, spunând despre Hristos că a fost curăţit de pata păcatului universal în momentul conceperii prin plinătatea Duhului, nu şi despre Măria. Mai mult, spune că El a fost curăţit «prima dată» de această pată. :
«Câci omenitatea Mântuitorului luatâ din noi, unită după ipostas cu El, a scuturat deodată toată stricăciunea păcatului. Apoi şi noi, crezând şi botezându-ne, ne-am îngropat şi am înviat cu El, izbăvindu-ne de rătăcirea şi păcatul făcător de stricăciune. De aceea, Mângâietorul este creatorul acestei prime învieri şi înnoiri în Iisus Hristos, care se lucrează până acum în noi prin botez, în chip negrăit… Căci Fecioara oferind materia şi sângiuirile şi cărnurile ei, iar Mângâietorul sau degetul dreptei părinteşti, puterea creatoare şi modelatoare, a luat existenţă în ipostasul Cuvântului ceeace s’a format, fâcându-se trup, prin care înmormântându-ne cu Hristos, am şi înviat cu El»
3) Al treilea motiv din care decurge organic necesitatea naşterii fără de păcat a Domnului, a fost misiunea Lui de a-şi da viaţa pentru răscumpărarea oamenilor. Măntuirea nu putea veni prin om, pentru că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23). Iar in altă parte spune tot dumnezeiescul Pavel: „Precum printr-un om a intrat păcatul in lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (Rom. 5,12). Este nevoie deci pentru aceasta de ajutorul divin ca să se înfrânga robia morții. însa nici numai Dumnezeu singur nu ne putea scoate de sub acest jug pentru ca astfel omul nu ar mai fi adus nici o contribuție. Trebuia deci ca Dumnezeu să se coboare la oameni, sa ia firea noastra, curatind-o si vindecand-o de neputintele ei, pentru ca omul, astfel vindecat, sa se ridice la Dumnezeu. însa prin moartea și învierea Sa , acte prin care Hristos a biruit moartea – El a realizat măntuirea firii umane în potența în El, pentru toți oamenii, dar nu în toți oamenii, în sensul că fiecare, avand exemplul Lui și nădejdea în înviere, trebuie sa ne însușim această stare, starea naturii îndumnezeite, prin participare la dumnezeirea Trupului lui Hristos.Altfel, El ar fi trebuit sa moară pentru Sine şi n’ar mai fi putut muri pentru oameni. Fecioara Măria însă n’a fost nici ipostas dumneseesc unit indisolubil cu Duhul Sfânt şi născut ca om fără sămânţă bărbătească, nici n’a avut să aducă jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc .
Ea a avut supremul grad de sfinţenie la care nu s’a ridicat şi nu se va ridica, nici odată nici un om. Ea a fost culmea cea mai înaltă la care s’a ridicat omenirea în întâmpinarea lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost o curăţie personală, nu curăţia firii, care constituia fondul comun, transmisibil al umanităţi, care avea să fie curăţit numai prin Iisus Hristos, când avea să înceapă mântuirea tuturor celor ce se împărtăşesc de El .Faptul că ea la naştere primeşte darul unei astfel de sfinţenii şi că naşterea ei înseamnă apariţia «muntelui cel mai înalt», a «.scării însufleţite» pe care avea să coboare Fiul lui Dumnezeu în firea omenească începând mântuirea noastră, fac pe Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti să glorifice evenimentul zămislirii Fecioarei, dacă au ocazia să vorbească despre el, ca pe evenimentul care deschide epoca mântuirii în istoria omenirii ..
Şi de asemenea, sfinţenia personală unică a Fecioarei chiar înainte de momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu din ea, îi face să recurgă la cele mai avântate descrieri pentru a o reda în mod adecvat.
Înălţimea aceasta supremă în sfinţenie a fost necesară pentru întruparea Cuvântului căci ea i-a dat Fecioarei acea credinţă neşovăitoare în vestea uluitoare ce i-a adus-o Arhanghelul, că însuşi Făcătorul tuturor, Cel necuprins se va naşte din trupul ei, fărâmă creată. Fără această credinţă, această primă şi cea mai uriaşă credinţă în El, Fiul lui Dumnezeu nu avea pe ce să pună piciorul în lume .
«Multe şi mari fiind cele ce au făcut-o pe ea Maică a lui Dumnezeu, nici una din toate nu se poate pune înaintea acestei oferiri. Şi o arată faptul că până ce Arhanghelul nu s’a suit, nici Dumnezeu nu s’a coborît, ca să ducă la sfârşit taina pregătită înainte de veacuri, pentru toţi». Iar Sfântul Nicolae Cabasila spune: «Şi a fost întruparea Cuvântului nu numai fapta Tatălui şi a puterii Lui şi a Duhului, unul binevoind, celălalt venind, iar aceea umbrind, ci şi a voinţei şi a credinţei Fecioarei. Căci precum fără aceia nu se putea înfăptui sfatul acesta, aşa neaducând preacurata voinţa ei, sfatul nu ar fi putut trece în faptă.).
Dar tot aşa de just e că măreţia acestei credinţe stă în faptul că venea în mare măsură dintr’o voie personală, nu era izvorîtă dintr’o fire ridicată de Dumnezeu peste pata păcatului strămoşesc, în care caz n’ar mai fi fost într’un aşa de mare grad opera Fecioarei.
De aceea tot aceiaşi Părinţi şi scriitori bisericeşti care ridică aşa de mult sfinţenia Fecioarei înainte de zămislirea Cuvântului, dacă au ocazia să vorbească şi de acest eveniment, vorbesc despre o nouă sfinţire, curăţire a ei în momentul acesta. Aşa cum pentru Arhanghel faptul că Fecioara e «cu har dăruită» (plină de har» cum preferă să traducă catolicii pe κεχαριτωμένην,), nu e o piedecă de-i spune că primeşte acum un nou har («Bucură-te ceeace eşti cu har dăruită… iată ai aflat har înaintea lui Dumnezeu»), tot aşa lauda sfinţeniei Fecioarei dinainte de Bunavestire nu-i opreşte pe scriitorii bisericeşti din Răsărit să vorbească de o nouă curăţire în clipa zămislirii Cuvântului. Pentru ei ordinea spirituală a harului are o gradaţie de nuanţe, o supleţe, pe care teologii catolici o simplifică şi îngroaşe în definiţii prea rigide.
La lumina acestei învăţături ortodoxe se înţeleg expresiunile dialectice ale Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti despre curăţirea Măriei dela început şi despre curăţirea ei la Bunavestire. Ea ţine seama şi de necesitatea ca Fiul lui Dumnezeu să fi fost primit de o inimă plină de credinţă la întruparea Sa, dar şi de principiul că eliberarea de păcat a venit pentru tot omul prin Hristos.
În felul acest Fecioara e ridicata mai presus de tot neamul, omenesc, dar ea rămâne în aceeaş vreme în solidaritate cu neamul omenesc. Catolicismul dezleagă pe Fecioara din această solidaritate, ea e o fiinţă străină de oameni aşa cum sunt după cădere, odată ce nu s’a născut cu acest păcat. Ea nu mai are apoi nici un merit pentru înălţimea la care s-a ridicat sau în orice caz un merit foarte redus, neridicându-se prin efortul ei din starea noastră la această înălţime, ci fiind aşezată printr’un aer de atotputernicie. Hristos coborîndu-se la ea nu s’a coborît la firea noastră, « sfinţind» prin această coborîre firea ei n’a sfinţit firea noastră. Ea n’a fost prin păcatul firii într’o comunicare lăuntrică cu firea general omenească, încât Hristos curăţind firea ei la zămislirea Sa să ridice «blestemul firii» tocmai în acest moment. Blestemul acesta sau s’a ridicat înainte, la conceperea Fecioarei, sau nu s’a ridicat nici la zămislirea Cuvântului din ea. Concepţia Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor bizantini despre întrupare ca începutul mântuirii nu se poate împăca cu o scoatere a Mariei din solidaritatea cu firea omeneasca înainte de acest moment.
Între Maica Domnului şi Fiul ei e o unire mai strânsă ca tot ce se poate închipui. «Precum se odihneşte dumnezeirea Unuia Născut cu trupul în sânul Tatălui, aşa şi în sânul Maicii cu amândouă» . «El locuieşte în inima Maicii, rămânând nedespărţit de ea» . Dar unirea aceasta are o semnificaţie deosebită mai ales în două rânduri.: cât L-a purtat ea pe Fiul ei în sânul său şi dela înălţare, când e oarecum ea în sânul Fiului ei, cum spune un scriitor bizantin. Dacă în timpul cât L-a purtat în ea I-a dăruit omenitatea ei, în mod deplin, dela înălţare Fiul îi întoarce în mod deplin dumnezeirea Lui . Fiul ei îi este mai intim decât inima proprie . El e jertfa cea nouă ce necontenit se aduce Tatălui din intimitatea ei, ca de pe un altar .
Invățătura ortodoxa despre Fecioara Maria poate fi rezumată în citeva nume sau titluri principale:
1. „Mireasa, pururea Fecioară” Termenul aiparthenia – pururea – fecioria – apare pentru întiia oară la sfântul Ignatie (Ef.,19, 1), care considera nașterea virginala a Mintuitorului ca unul din marile mistere ale mîntuirii, de unde va fi reluat de întreaga tradiție patristica pentru a desemna zamislirea fără prihană a lui Hristos din sânul Fecioarei, fără intervenția omului. Cuvîntul insusi, prin puterea Duhului Sfint, este Cel care Iși asuma trup omenesc adevărat din trupul Fecioarei:
2 “Înțelepciunea și-a zidit casa” (Pilde 9, 1). În viziunea rugului care nu se mistuia (Ies. 3, 2-3), comentatorii disting para de foc, simbolul maternitații si ramurile, simbolul fecioarei. In cărțile liturgice, ea este numita “poarta vieții”, “fecioara neântinata”, “ușa Domnului neumblată”, prin care singur Cel prea înalt a trecut și pe tine insați pecetluită te-a pazit”. Ea “a zămislit fără samînța și a născut in chip negrăit pe Dumnezeu Cuvintul”, “cu curăția fiind pecetluită și cu fecioria păzită”, astfel încit mai inainte de naștere a fost fecioară și în naștere fecioara și după naștere iarăși a ramas fecioara (parthenos). Cuvăntul a luat din Fecioara Maria omenitatea, însa aceasta, deși individuală, nu s-a constituit într-un ipostas propriu, ci s-a format sub oblăduirea ipostasului divin. De aceea nu s-a desprins din natura omeneasca generala printr-un act din cuprinsul ei, ci prin impulsul ipostasului divin. Omenitatea lui a fost una concreta, dar nu individ.”
„Dacă intervenția lui Dumnezeu nu efectuează o nouă creațiune din nimic a naturii umane a lui Iisus ( cu toate că ar fi putut), ci îi dă originea într-o Fecioara , este pentru ca omenitatea lui Iisus Hristos să fie o parte din omenitatea de obște, pe care avea misiunea să o mântuiasca . Dumnezeu nu a urmărit distrugerea naturii umane întemeiată în Adam, ci refacerea ei.”. Prin întrupare, divinitatea Logosului s-a așezat însăși prin ipostas într-un raport de „primitoare”față de Sfânta Fecioară, fără ca divinitatea să se schimbe în vreun fel.
Hristos este Noul Adam. El recapitulează în Sine toată omenitatea , așa cum prin păcatul lui Adam ne-am făcut păcătoși toți (cf. Rom 5, 18-19), aceasta pentru că „Adam nu are un profil individual, fiind întâi creat și fără de păcat. Individualitatea, ca entitate determinată , se înscrie în anumiți parametri ; noțiunea de individ conduce și la ideea unei opoziții în raport cu generalul, cu omul la modul general. Astfel, Adam nu a fost individ, fiindcă omul fără de păcat e omul la modul general, pan-anthroposul liber de alti oameni…. Individualitatea e rodul căderii în păcat. Ea înseamnă altceva decat ipostasul, care e un centru din care iradiază iubirea, raza cugetătoare a Sofiei.”
3. Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, înscris pe icoane cu initialele MR-THU (Mitir Theou), este Mater Domini – Maica Domnului (Lc. 1, 43). Titlul a fost adoptat de catre al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), împotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a învățăturii ortodoxe despre unirea celor doua firi în Iisus Hristos, dar Biserica nu le-a introdus în crez.
Fecioara “a născut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu”, de aceea ea e Născătoare de Dumnezeu: “Pe Cel ce s-a născut mai înainte de veci din Tata fără de maica, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, în anii cei de apoi L-ai născut întrupat, din curate sîngiurile tale, fără bărbat, de-Dumnezeu-Născătoare” Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, “zămislitoare in chip de negrait a trupului lui Hristos”.
Prin ea, Cel nevăzut Se face văzut. Fiul însuși Și-a luat din Maria firea Sa omenească, trup și suflet, prin procesul maternității si zămislirii fără de păcat, de la Duhul Sfint:”Cuvîntul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupindu-Se. Nestorie, care separa în Fiul lui Dumnezeu întrupat două persoane, cea dumnezeiasca si cea omeneasca, susținea că Iisus este un simplu om în care Fiul a venit și a locuit si cu care formează o unitate foarte strînsă. Împotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama că Fecioara nu a născut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu însuși, care Și-a luat din ea firea omenească desăvirșita. Astfel, a fost recunoscută maternitatea ei dumnezeiască impreuna cu fecioria ei.
4.”Cea plină de har” (Lc. 1, 28), “Prea Sfinta”(Panagia), Împărăteasa. Vechiul Testament vorbește deja de preaslăvirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificată cu scara dintre cer și pămînt, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastră umana, pe care ingerii lui Dumnezeu se suie și se pogoară. În tradiția patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanitați. Dupa cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, tot așa Maria a participat la “intoarcerea” chipului celui întinat la chipul cel dintîi. Pe de o parte, ea a cîștigat această stare prin umilința sa (Lc. 1, 27-48), pe de altă parte, ea a fost sfințita prin sălășluirea Cuvîntului, devenind izvor de curățire si nestricaciune. Sfîntul Ioan Damaschinu, in “Omilie la Adormire”, o numește “templul Cuvîntului”. Sfînta mai presus decit toți sfinții, “mai cinstita decit heruvimii și mai preamarită decît serafimii”, ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea și ajutatoarea credincioșilor. Mare solitoare a creștinilor, ea înalța rugaciunile acestora la tronul lui Dumnezeu si Fiul sau: “Tu esti rugătoarea cea fierbinte către Fiul tău și Dumnezeul nostru ca rugaciunile Maicii mult pot spre îmblinzirea Stapînului”. În acest rol ea este invocată la liturghie, cântata în imnologie și reprezentata in iconografie.
Biserica Ortodoxă n-a acceptat cele două dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic pe temeiul pietații mariale din Biserica apuseană: zamislirea imacultata a Fecioarei (1854) și înălțarea cu trupul (1950). Cele doua dogme strica raportul dintre om si Întruparea lui Dumnezeu, dar și dintre Iisus Hristos și iconomia mîntuirii. Dupa har “născătoare de Dumnezeu”, Fecioara Maria este dupa naștere fiica lui Adam și numai astfel ea reprezinta umanitatea care așteaptă mîntuirea: Iatăroaba Domnului. Fie mie dupa cuvîntul Tău” (Lc. 1, 38). De aceea și îndumnezeirea ei este rodul ÎntrupariiCuvintului, care e unica sursă a nestricaciunii. Înaltarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omenești, dar ea nu anulează rolul de unic mijlocitor și rascumparator al lui Iisus Hristos ,căci Hristos este cel care îi inalță trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihănite și pururea mijlocitoare pentru Biserica este adînc imprimat în pietatea ortodoxă.
ioanzamfirc 