Problematica mariologică are, dacă nu un fundament comun, cel puțin o legătură importantă cu hristologia. Învăţătura despre Maica Domnului este dependentă, putem spune, de învățătura dogmatică a rolului pe care Persoana Mântuitorului Hristos aavut-o pentru mântuirea lumii, și de aceea reclamă necesitatea unei abordări prioritare a teologiei hristologice, pentru determinarea coordonatelor mai importante ale mariologiei. Una dintre aceste „coordonate” este tocmai termenul îndelung dezbătut de „Născătoare de Dumnezeu”. Întruparea lui Hristos este cea care, prin importanța ei covârșitoare pentru creație, conferă Fecioarei Maria numele de „Theotokos”, adică de „Născătoare de Dumnezeu”:„Atributul de Născătoare şi de Maică a lui Dumnezeu exprimă raportul de profundă intimitate ce s-a stabilit între Fecioara Maria şi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Dacă prin cuvântul Fecioară se indică mai mult iniţiativa divină în întruparea Fiului, cuvintele de Născătoare şi Maică a lui Dumnezeu redau rolul şi raportul ei pozitiv cu Cel ce S-a întrupat.”
Nu fără puține dezbateri și polemici s-a ajuns ca teologia ortodoxă să poată defini clar și să recepteze din Tradiție cinstea care i se conferea Maicii Domnului, chiar dacă „Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci în aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naşte o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistenţă reală decât ca persoană. Persoana care Se naşte din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului dumnezeiesc, Care prin întrupare Se face şi persoana firii omeneşti.” De aici se observă legătura strânsă dintre statutul de Născătoare de Dumnezeu al Fecioarei Maria şi întruparea lui Hristos: „Naşterea simultană a Dumnezeului şi a omului, adică a unei singure fiinţe divino-umane din Maria fac din ea Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu”.
Deși destul de familiar astăzi, termenul „Theotokos” comportă niște lămuriri mai ample, deoarece a fost generatorul unor importante dispute atât religioase, cât, putem spune, și social-politice în secolul V al creștinismului. Aleasă de Dumnezeu spre a fi cea prin care „va fi zdrobit capul șarpelui”, „din Fecioara Maria Se naşte, deci, Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti. A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos este Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în acest scop şi persoană omenească. A nega că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul Omului.”
Plecând de la această afirmaţie a părintelui Dumitru Stăniloae putem observa importanţa şi seriozitatea cu care Părinţii Bisericii au tratat acest subiect şi promptitudinea cu care aceştia au răspuns celor ce negau acest aspect. Învățătura conform căreia Mântuitorul Hristos este și om, dar și Dumnezeu totodată, este complementară celei referitoare la teotokia Fecioarei Maria, așa cum, într-un mod hotărâtor, a explicat întregii creștinătăți Sfântul Chiril al Alexandriei.
Pentru a înţelege cât mai bine acest subiect şi importanţa apelativului pe care Biserica l-a oferit Fecioarei Maria, de Născătoare de Dumnezeu, trebuie mai întâi să lămurim şi să analizăm, așadar, importanţa învăţăturii ortodoxe despre întruparea lui Hristos. Naşterea din Fecioară a lui Hristos a reprezentat pentru teologii din toate timpurile momentul unei adevărate încercări, şi aceasta datorită tainei şi adâncimii duhovniceşti a acestei învăţături. Încă din primele veacuri Persoana lui Hristos a reprezentat un motiv de conflict între cei ce apărau învăţătura adevărată a Bisericii şi cei care încercau să impună învăţături greşite. Astfel, dacă unii negau realitatea trupească a lui Hristos (dochetismul), alţii afirmau existenţa unui „trup fără naştere, scos din elementele lumii superioare”, în acest fel mărturisind că „Dumnezeu în Hristos a devenit trup şi că trupul s-a transformat în natură dumnezeiască […], iar Hristos nu a luat trupul Său, firea Sa omenească din Fecioara Maria, ci El a adus din cer un trup ceresc. El a trecut ca o parcurgere prin trupul Fecioarei Maria”.
Aproape toate ereziile primelor secole ale creștinismului aveau ca punct central definirea eronată a persoanei Mântuitorului Hristos, fiecare dintre ele accentuând ori firea omenească a Domnului, excluzând-o pe cea dumnezeiască, sau, dimpotrivă, anulându-I lui Iisus Hristos omenitatea, considerând a fi imposibilă o întrupare autentică. Toate aceste erori de înțelegere a tainei Întrupării au generat, inevitabil, un veritabil conflict, care a obligat într-o mare măsură Părinţii Bisericii să lămurească aceste adevăruri despre Persoana lui Hristos. Încă din perioada pre-niceeană aceștia, cum ar fi Sfântul Irineu, au mărturisit învăţătura despre Întruparea lui Hristos şi despre Persoana Sa.
Acesta, în veacul al doilea creștin, spunea extrem de convingător despre Mîntuitorul Hristos, că „Logosul, făcându-se om, n-a încetat de a fi Dumnezeu. Numele pe care El le primește arată că El este în același timp și om și Dumnezeu. Ca Dumnezeu și om, Mântuitorul a fost Mijlocitorul între cer și pământ și a învins pe diavol realmente. Dacă Mântuitorul n-ar fi biruit ca om pe vrăjmașul omului, acest vrăjmaș n-ar fi fost biruit cu adevărat”.
În completarea Sfântului Irineu vine și Meliton de Sardes, care formulează acest adevăr într-un mod extrem de clar, mai ales pentru perioada în care a fost scris. Astfel el spune că: „Hristos, fiind Dumnezeu și om desăvârșit în același timp, ne-a încredințat că are două firi. Comunicarea însușirilor ne arată că în Hristos e o singură persoană. Însuși cuvântul întrupat al lui Dumnezeu a fost răstignit pe lemn”.
Tot părintele Ioan Coman, care a selectat învățăturile părinților primelor secole creștine, afirmă că, nedispunând de un termen tehnic pe deplin acceptat, Sfântul Irineu de Lyon exprimă unirea ipostatică prin cuvinte mai puțin folosite astăzi în teologie, numind-o „amestec între Dumnezeu și om” sau „unire a lui Dumnezeu și a omului”, ori „unirea Logosului cu făptura Sa”. Același patrolog continuă, spunând: „Termenul «unire» e cel mai indicat, el va ajunge expresie clasică a adevărului Întrupării Domnului. Sfânta Fecioară Maria e comparată cu Eva și asociată la mărirea lui Iisus Hristos. În timp ce Eva, fecioară și nevinovată, a fost înșelată de șarpe și a născut neascultarea și moartea. Fecioara Maria a crezut și s-a bucurat când îngerul Gavriil i-a vestit că Duhul lui Dumnezeu va veni asupra ei și că puterea Celui Preaînalt o va umbri
Acest paralelism antitetic – spune părintele Ioan Coman – arată armonia lucrării lui Dumnezeu în lume”.
Sinoadele ecumenice au reprezentat momentul în care Părinţii Bisericii au sistematizat şi mărturisit în acelaşi timp adevărul de credinţă, răspunzând şi condamnând pe cei care afirmau altceva decât ceea ce ni s-a transmis prin Sfinţii Apostoli. Secolul IV a reprezentat momentul în care învăţătura despre Persoana lui Hristos a devenit subiectul unor discuţii aprinse între şcoala antiohiană şi cea alexandrină. Respingând „metoda alegorică” şi elaborând în schimb metoda „istorico-gramaticală”, şcoala antiohiană „a pus accentul pe umanitatea lui Hristos”, spunând că „Hristos a avut suflet şi trup omenesc şi la El a avut loc o dezvoltare”.
De fapt, Școala din Antiohia, fiind adepta exegezei literale, se concentra „cu precădere asupra aspectului istoric al Scripturilor. Fiecare interpretare simbolică, fiecare gnoză a evenimentului sacru îi păreau suspecte, iar prezența veșniciei în istorie îi scăpa mereu”.
„Antiohienii au constatat existenţa a două naturi în Hristos. Acum era vorba, totuşi, ca să deosebească într-un fel şi cum aceste două naturi ar fi unite în Hristos. Unirea nu a putut să fie gândita a fi de natură fizică, vreo amestecare a naturilor nu putea să aibă loc. Natura umană trebuia să fie intactă şi natura dumnezeiască nu putea să fie supusă schimbării. Aceasta nu putea să participe la suferinţa naturii umane. Ambele naturi sunt, în schimb, unite şi au unitatea lor în aceea că în această unire a lor are loc o unitate de voinţă. Acest fel de unire a început deja la naştere şi s-a format apoi tot mai desăvârşit în timpul dezvoltării lui Iisus. După înviere, Logosul şi-a făcut templul Său – omul desăvârşit, participant la înălţarea dumnezeirii peste suferinţă şi moarte. Cu toate că naturile trebuie astfel să nu se amestece, totuşi Iisus a putut, datorită dumnezeirii care era în El, să devină subiect pentru cinstire dumnezeiască şi adorare”.
După o astfel de percepţie antiohienii gândeau că „Logosul a folosit firea umană ca organ, a lucrat prin aceasta. Dar prin această a doua natură au rămas două firi independente, unite numai prin lucrare şi prin unitatea voinţei. Deci aici este vorba despre o unitate spirituală, morală”.
Astfel şcoala antiohiană, prin acceptarea unei uniri doar la nivel „moral” între cele două firi, a deschis calea pentru concepţiile lui Teodor de Mopsuestia şi, mai târziu, Nestorie. Spre deosebire de şcoala antiohiană, cea alexandrină a plecat „de la incompatibilitatea dumnezeiescului cu omenescul, care însoţeşte gândirea idealistă. Ei au prezentat întruparea ca o transformare a firii dumnezeieşti în cea omenească, dar pentru că Dumnezeu este neschimbător în fiinţa Sa, aceasta nu a putut să se întâmple altfel decât în modul că firea umană s-a înălţat la dumnezeire. Deci aici nu a existat unitatea numai în lucrări şi voinţă, ci în substanţă însăşi. Aceasta a fost o unitate fizică, substanţială, prin care însuşirea firii umane se volatilizează”.
Cu alte cuvinte, pentru a înțelege mai ușor contextul conflictului dintre cele două școli, trebuie să-l ascultăm pe teologul Vladimir Lossky, cel care face o analiză clară a polemicii hristologice, menționând faptul că, „La Antiohia, istoria devenea insulară, adeseori ajungând să neglijeze măreața viziune a lui Dumnezeu devenit om. În opoziție cu acesta, școala din Alexandria, concentrându-se asupra gnozei creștine, golea adeseori evenimentul biblic de simplitatea lui concretă, printr-o exegeză care îmbrățișa prea mult alegoria, tinzând să deprecieze aspectul istoric, aspectul uman al Întrupării. Aceste două școli au dat naștere unor mari teologi, dar și unor mari eretici, ori de câte ori se ceda ispitei care le era specifică”.
Secolul al IV-lea a reprezentat momentul declanşării la nivel de ostilităţi a controverselor dintre cele două şcoli, antiohiană şi alexandrină, iar motivul principal l-a reprezentat Persoana lui Hristos, mai precis întruparea Sa şi naşterea din Fecioara Maria.
Astfel că acest conflict s-a consumat între reprezentanţii de seamă ai celor două şcoli din timpul acela, Nestorie şi Sfântul Chiril al Alexandriei. Nestorie face loc larg naturii umane în persoana lui Hristos – două naturi, două ipostase, dar o singură perosană – refuzând să-I dea Fecioarei Maria numele de „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), ci numai „Născătoare de Hristos” (Hristotokos).
Acestei interpretări a școlii din Antiohia i s-a opus Sfântul Chiril al Alexandriei, care nu vedea în denumirea de Theotokos nici un pericol, deoarece punea în lumină natura divină a Mântuitorului, neînlăturând-o în niciun fel pe cea umană. La Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon 451) s-a mărturisit că „Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi, prin Întrupare, s-a realizat unirea ipostatică sau unirea într-un ipostas al firi dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos”.
Mai precis, la Sinodul din 341, de la Efes, s-a acceptat ca fiind conformă cu adevărul revelat în Scrisoarea a II-a aSfântului Chiril al Alexandriei:
„Noi nu zicem, deci, că natura Logosului s-a făcut trup printr-o schimbare, nici că ea a transformat total omul, aşa că el este constituit din trup şi suflet, ci noi susţinem că Logosul a încorporat ipostatic în El însuşi trupul însufleţit de un suflet raţional, S-a făcut om în mod inexprimabil şi incomprehensibil şi a luat numele de Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta nu numai prin voinţa Sa, prin bunăvoinţa Sa sau prin luarea unei persoane. Şi, deşi naturile ar fi deosebite, ele sunt reunite în unitate, un singur Hristos şi un singur Fiu rezultând din două; nu că diversitatea naturilor ar fi fost suprimată din cauza unirii, ci pentru că dumnezeirea şi umanitatea s-a format dintr-un singur Domn şi Fiu, Iisus Hristos, prin unirea lor tainică şi inexprimabilă. În acest sens, Cel care înainte de toate timpurile a existat şi S-a născut din Tatăl a fost numit un Fiu al Fecioarei după trup, nu ca şi cum firea sa dumnezeiască ar fi luat în Sfânta Fecioară un început al existenţei sau ca şi cum după prima naştere din Tatăl, El ar fi avut nevoie de a fi născut din nou, căci este lipsit de sens şi inconvenabil să se susţină că Acela care există înainte de toate timpurile şi este de o fiinţă cu Tatăl are nevoie să se nască pentru a ajunge la existenţă. Dar pentru că, din cauza noastră şi a păcatelor noastre, El S-a unit ipostatic cu natura umană, El S-a născut din Fecioară şi pentru aceasta S-a numit Fiul Său după trup. Căci Acesta nu este un om obişnuit, care S-a născut din Fecioară şi asupra Căruia Logosul lui Dumnezeu a venit să se odihnească, ci, unit cu trupul în sânul Fecioarei, S-a numit Fiul după trup şi El revendică naşterea trupească ca a Sa proprie.
În acest sens, noi zicem despre Logos că a pătimit şi a înviat, nu în acest sens, că Logosul a primit bătăi, lovituri şi răni în propria Sa natură divină, căci după cum Fiinţa dumnezeiască este fără trup, la fel este incapabilă să sufere, dar pentru că trupul pe care l-a luat a suferit, astfel se spune că a suferit pentru noi. Logosul există fără durere într-un trup susceptibil de suferinţă. Noi gândim acelaşi lucru în ceea ce priveşte moartea Sa, pentru că Logosul dumnezeiesc nemuritor şi nepieritor, prin natura Sa, este viaţa şi creatorul celor vii. Dar pentru că trupul Său, prin harul lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte SfântulPavel (Evrei 2, 9), a gustat moarte din iubire pentru noi, este de ajuns să se spună despre El însuşi că El a suferit moartea pentru noi. Aceasta nu ar ajunge, pentru că ceea ce aparţine fiinţei Sale proprii a primit moartea în sine (aceasta ar fi o nebunie să se spună sau să se gândească), ci pentru că trupul Său, după cum s-a spus, a voit să guste moartea. Astfel, noi recunoaştem un Hristos şi un Domn, nu pentru că noi adorăm omul alături de Logos, pentru ca să se amintească prin acest „alături de Logos” gândirea separării, dar noi adorăm una şi aceeaşi Persoană, pentru că trupul Său, cu care El stă alături de Tatăl Său, nu este străin Logosului, nu că doi Fii ar sta de-a dreapta Tatălui. El nu stă decât alături, unit cu trupul.
Dacă noi voim să respingem unirea ipostatică incomprehensibilă, vom ajunge să recunoaştem doi Fii. Noi nu avem, deci, dreptul să separăm un Domn Iisus în doi Fii şi să contestăm absolut credinţa ortodoxă că introduce, după cum au făcut unii, unirea persoanelor. Într-adevăr, Sfânta Scriptură nu spune decât că Logosul nu S-a unit cu persoana unui om, ci că El S-a făcut trup. Dar când se spune că Logosul S-a făcut trup, se înţelege numai prin aceasta că El participă, ca şi noi, în trup şi în sânge. El şi-a apropiat trupul nostru, El a ieşit ca om din sânul unei fecioare, fără a pierde pentru aceasta dumnezeirea sau naşterea din sânul Tatălui Său, căci El a rămas ceea ce era, chiar luând trupul”.
Dacă facem o analiză a învăţăturii hristologice prezentate de Sfântul Chiril în scrisoarea a II-a putem observa claritatea, concizia cu care adevărul de credinţă este expus. Întruparea lui Hristos nu reprezintă o alăturare cu o altă persoană, fie ea şi umană, ci reprezintă o unire, o împropriere a firii umane, o „participare” ca a noastră „în trup şi sânge”. Izvorând din gândirea antiohiană, așa cum am afirmat mai înainte, nestorianismul – principala erezie care a contestat Maicii Domnului statutul de Născătoare de Dumnezeu – „a disecat pe Hristos în două persoane diferite, fiecare consubstanțialitate dând naștere unei singure ființe consubstanțiale, apărând astfel două consubstanțialități: Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, separate în măsura în care sunt Persoane. Este adevărat că în acel moment terminologia nu era încă definitivată, distincția dintre persoană și natură rămânând neclară, iar gândirea lui Nestorie a putut astfel să inducă în eroare timp îndelungat”.
Problema care a intervenit și datorită căreia erezia lui Nestorie a fost vădită, este reacția credincioșilor de rând, care s-au scandalizat aflând că Fecioarei Maria I se refuză titlul de Theotokos, așa după cum afirmă, într-un studiu bine documentat, teologul Vladimir Lossky: „Nestorie făcea distincție netă între cele două nature, iar sistemul doctrinar propus de el părea orthodox, până în momentul în care refuza Fecioarei Maria titlul de Născătoare de Dumnezeu – Theotokos, încercând să-l înlocuiască cu cel de Hristotokos (Născătoare de Hristos). Acest lucru a produs exasperare în rândul credincioșilor simpli. Nestorie a stârnit mare scandal prin neputința lui de a înțelege taina persoanei: el concepe persoana ca natură și identifică, în cele din urmă, pe prima cu a doua. Ca atare, el opune persoana Cuvântului persoanei lui Iisus, deși considera că acestea erau unite, însă nu printr-o legătură morală, ci printr-o alegere care L-a făcut pe Iisus receptor al Cuvântului. Pentru Nestorie – continuă Lossky – singura persoană umană a lui Hristos s-a născut din Fecioară; în consecință, ea este mama lui Hristos, dar nu a lui Dumnezeu. Cei doi fii, al lui Dumnezeu și al omului, erau uniți fără a fi unul în Hristos. Prin urmare, dacă Hristos nu are unitatea Persoanei, atunci natura noastră nu a fost asumată cu adevărat de Dumnezeu, iar Întruparea încetează de a mai fi o restaurare fizică. Dacă nu există unitate reală în Hristos, atunci nici o unire între om și Dumnezeu nu mai este posibilă”.
Nu de puține ori însă, pe fondul continuei creșteri de influență a Bisericii din Alexandria, aceasta a fost acuzată că a făcut exces de zel în a adapta creștinismul la obiceiurile religiilor păgâne, ca, de exemplu, în cazul Fecioarei Maria, care ar fi imitat, după opinia unor astfel de critici, caracteristicile zeiței Isida din mitologia egipteană. Într-adevăr, adorarea chipului Maicii Domnului sub forma Mamei cu pruncul în brațe putea, oarecum, duce în derută pe cei nedeplin lămuriți. Cultul Mariei „Theotokos” s-a amplificat și prin veneraţia unei icoane care a ocupat un loc predominant în artă, în liturghie şi precinstire. Imaginea Maicii cu Pruncul s-a presupus iniţial că ar fi o imitare a unei Madone care alăptează, din arta secolului VI – o influenţă din Egipt, o imagine a zeiţei Isida care-l ţine în braţe pe zeul Horus. Dar la sfârşitul secolului II apare în catacomba romană a Sfintei Priscila reprezentarea Fecioarei, (deja aproape în poziţie frontală) cu pruncul pe genunchi şi magii care se grăbesc să se închine în faţa Domnului. Din aceeaşi epocă, în aceeaşi catacombă se vede o Madonă care alăptează sub o stea pe care un profet (Varlaam) o arată cu mâna (cf. Numerii 14, 17). Prima reprezentare a devenit comună şi astfel a putut să conducă la icoana Maicii cu Pruncul. Acesta este un exemplu tipic al evoluţiei iconografice, care a determinat artele creştine să reia forme şi motive păgâne în încercarea de exprimare estetică a credinţei: s-a creat deci un nou simbolism, nu pentru a continua mitologia sau mentalitatea păgână, ci pentru a ilustra Biblia, istoria mântuirii, doctrina creştină.
Sfântul Ioan Damaschinu, referindu-se la întruparea lui Hristos şi naşterea din Fecioara Maria, reafirmă învăţătura Bisericii şi adevărul de credinţă în acelaşi timp, completându-l pe Sfântul Chiril al Alexandriei. În primul rând, în capitolul I al cărţii a III-a din lucrarea sa, Dogmatica, Sfântul Ioan Damaschin arată motivele pentru care Hristos S-a întrupat în acel timp şi dragostea prin care Acesta a luat „pârga firii noastre”:
„În sfârşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci Însuşi Creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru creatura lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. […] Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. […] Şi Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria Sfânta, Pururea Fecioară, Născătoare de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu, fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă, sau din legătura bărbătească, sau din naştere voluptoasă, ci de la Duhul Sfânt şi în chipul celei dintâi faceri a lui Adam”.
Într-o logică mult mai clară, filtrată prin sita anilor de după Sinodul de la Efes și cel de la Calcedon, „Sfântul Ioan Damaschin accentuează ori de câte ori este nevoie adevărul coexistenţei celor două firi, după unirea lor ipostatică şi afirmă, în acelaşi timp, simultaneitatea creării firii omeneşti, a unirii celor două firi şi a enipostazierii.”.
Vorbind despre modul Întrupării, tot Sfântul Ioan Damaschin afirmă lămuritor, referindu-se cu precăderea la influența pe care Sfânta Fecioară Maria a suferit-o prin Întruparea în pântecele său a Fiului lui Dumnezeu:
„Deci, după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea, potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i, în acelaşi timp, şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea preaînaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit Luişi din sângiuirile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu Și-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt. Nu Și-a alcătuit forma trupului treptat, prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut ipostas trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu S-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci, locuind în pântecele Sfintei Fecioare, şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasul Lui, din sângiuirile curate ale pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii omeneşti, şi însuşi Cuvântul S-a făcut ipostas trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat […] Nu Și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostas, în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existența, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească.”
Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Damaschin, părintele Chiţescu arată faptul că prin aceste cuvinte sfântul,apologet și dogmatist, combate pe nestorienii care afirmau existenţa în Iisus Hristos două persoane corespunzătoare celor două firi, omenească şi dumnezeiească.
În capitolul IX, Sfântul Ioan Damaschin arată, împotriva nestorienilor, faptul acesta, spunând: „chiar dacă nu există fire neipostatică sau fiinţă nepersonală – căci atât fiinţa, cât şi natura sunt considerate în ipostase şi persoane – totuşi nu este necesar ca firile unite unele cu altele după ipostas să posede, fiecare, un ipostas propriu”.
Apoi motivează această afirmaţie, arătând posibilitatea ca cele două firi să aibă un singur „ipostas”.
În continuare afirmă că „acelaşi ipostas al Cuvântului este ipostasul celor două firi, fără ca să îngăduie ca una din ele să fie neipostatică, fără ca să permită să aibă una faţă de alta ipostase deosebite şi fără ca să fie uneori a acesteia, iar alteori a celeilalte, ci este totdeauna ipostasul amândurora, în chip neîmpărţit şi nedespărţit. […] Trupul lui Dumnezeu Cuvântul nu există într-un ipostas propriu, nici nu s-a făcut un alt ipostas în afară de ipostasul Cuvântului, şi nu are un ipostas care să existe prin sine însuşi.”
Din această prezentare se poate observa legătura indisolubilă dintre Născătoare de Dumnezeu şi întruparea lui Hristos, ca act de împropriere a firii umane şi nu a unei alăturări de o altă persoană. Sfântul Ioan Damaschin, având la bază afirmaţiile Părinţilor Bisericii, aici intrând şi mărturisirea Sfântului Chiril al Alexandriei, susţine adevărul de credinţă referitor la întruparea lui Hristos şi explică clar şi concis felul în care Cuvântul, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Și-a împropriat firea omenească fără să producă vreo schimbare în Sine.
Viziunea Ortodoxă a Sfântului Chiril al Alexandriei privind Mariologia este evidenţiată în mod special în lucrările: „Dialog cu Nestorie”, „Că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu şi Născătoare de Hristos”(Migne, P.G. 76,249-256A) şi „Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu”(Migne. P.G. 76, 256B-292A), care a avut un rol determinant la Sinodul al III-lea Ecumenic este cum era şi firesc fundamentată hristologic, el luptând cu înverşunare împotriva adversarilor Maicii Domnului. Anatematisma I este categorică în acest sens: „dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este Dumnezeu cu adevărat şi din această cauză Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, căci ea a născut trupeşte pe Logosul lui Dumnezeu făcut trup, anatema să fie”.
În concepţia Sfântului Chiril cei care nu o recunosc pe Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu se fac vinovaţi de diteism admiţând existenţa a doi Fii, a doi Hristoşi. Însă Logosul nu a luat nici fire îngerească, nici nu S-a arătat oamenilor cu firea Sa proprie dumnezeiască, ci ca puterea a Celui Prea Înalt, el a întărit pe Sfânta Fecioară şi Şi-a luat trup din ea, dar prin lucrarea Sfântului Duh. Făcându-se om, fiind numit Fiul lui Avraam şi al lui David, El nu a încetat să fie Fiul lui Dumnezeu cu adevărat şi deşi a luat trup a rămas în firea, excelenţa şi slava dumnezeirii. Este unul şi acelaşi Fiu şi Domn înainte şi după întrupare (Migne. P.G. 76, 328B). prin ea s-a realizat întruparea Logosului cu scopul mântuirii oamenilor. Numai unind dumnezeirea cu umanitatea prin întrupare, s-a putut realiza acest scopuri unirea celor două firi este o taină care s-a realizat în Hristos prin comunicarea însuşirilor. Hristologia chiriliană o depăşea pe cea a antiohienilor şi capadocienilor pentru că era clădită pe o profundă reflexie trinitară, hristologică şi liturgică
În atare condiţii, termenul de Theotokos, apelativ dat Fecioarei Maria, este pe deplin justificat.
ioanzamfirc 