Tatal nostru

Lui Dumnezeu nu Îi lipsește absolut nimic și este desăvârșit in toate.Toate fiintele au un nume. Inclusiv Dumnezeu . „Când voi întinde mâna Mea asupra Egiptului şi voi scoate pe fiii lui Israel din mijlocul lui, atunci vor cunoaşte toţi Egiptenii că Eu sunt Domnul” (Iesire 7,5).Numele lui Dumnezeu este veșnic sfânt. El este atotputernic si nu admite nici o adăugire la sfințenia Sa. Dumnezeu este sfânt prin natura Sa, iar oamenii sunt chemați să devină sfinți prin har. Pentru ca numele lui Dumnezeu să fie sfințit, atunci trebuie să urmam invatatura Sa. În caz contrar, Îl hulim. „Sfințească-se numele Tău” mărturisește întregul scop al vieții. Viata noastra trebuie trăita in asa fel , încit sa facem numele lui Dumnezeu sfințit, să devenim una cu El în așa fel încât sfințenia Lui să strălucească întru noi. “Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt”( Lev 19, 2). Serafimii, când slavesc pe Dumnezeu, spun la fel :„Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!„(Isaia 6,3). „Sfinteasca-se” înseamna: „Slaveasca-se”. Sinonime ale verbului „a sfinti” sunt „a mari” si „a slavi”. SFINȚÍ, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (Bis.) A trece pe cineva în rândul sfinților; a sanctifica. 2. Tranz. (Bis.) A trage harul divin asupra unor obiecte prin rostire de rugăciuni; a face ca acele obiecte să dobândească un caracter sacru. 3. Tranz. A târnosi (o biserică). 4. Tranz. (Pop.) A hirotonisi un preot. 5. Tranz. A cinsti, a respecta, a venera, a slăvi. 6. Refl. (Reg.) A face ce vrea. Nu se sfințește el cu mine. – Din sl. sventiti.Sursa: DEX ’98 (1998)
Verbul se afla la forma pasiva si nu se desemneaza autorul actiunii. Poate fi Dumnezeu ca sfintitor al numelui Sau,oamenii, Dumnezeu si oamenii. Dumnezeu are deplina slava Sa si este totdeauna aceeasi. Cu toate acestea Hristos ii invata pe cei ce se roaga sa L slaveasca, astfel incit, sa fie slavit si prin viata noastra. Sa L sfintim, slavim prin viata noasta, prin comuniunea cu Creatorul nostru.
Sfântul Iacob spune: ´ „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.”(Iacob 1,13). Cum e posibil ca Dumnezeu să ne ducă la păcat?… ISPÍTĂ, ispite, s. f. 1. Ceea ce exercită o mare forță de atracție; îndemn (spre rău), ademenire, tentație, seducție; p. ext. păcat. 2. (Înv.) Încercare, probă la care era supus cineva pentru a i se constata iubirea, răbdarea, credința etc. 3. (Înv.) Cercetare, examinare, studiu. 4. (Înv.) Experiență. – Din ispiti (derivat regresiv).Sursa: DEX ’09 (2009).
In general, in vorbirea curentă, cuvântul ispita este înţeles că păcat. Mai mult, sensul prim al cuvântului original, din textul grecesc, înseamnă încercare, probă, test, examen, experienţă, cunoastere directa,o cumpănă din care poţi ieşi victorios sau înfrânt. În acest sens e folosit în vorbirea curentă. Când cineva spune: Am trecut printr’o mare ispită, înseamnă că a trecut printr’o grea încercare (de ordin moral, politic sau social, etc) sau printr o boala ameninţătoare, din care a scăpat cu bine. Putem spune ca incercare poate fi un moment crucial din viata noastra,un moment dificil.In cartea Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) ,gasim: „Dacă vrei să-ţi faci un prieten, fă-l punându-l la încercare şi nu te grăbi să te încrezi în el.; Pentru că este prieten până la o vreme şi nu va rămâne în ziua necazului tău.”(Eccls 6,7-8).Sf.Apostol Petru in Epistola intii cautind sa i indemene pe crestini sa se fereasca de paginii care i discreditau le zice:” Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire (incercare), ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin,…(I Petru 4,12). Diavolul este raspunzator de toate incercarile noastre. Dumnezeu i a acordat posibilitatea (limitata) sa l incerce pe om, atit in credinta, cit si in comportament. Avem in acest sens expemplul lui Iov. Insusi Iisus , înainte de a fi ieşit la propovăduire a fost ispitit în pustie de însuşi diavolul. Iisus dupa ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti, la urma a flaminzit, si apropiindu se ispititorul Il supune la un test de rezistenta materiala si spirituala. Multe alte incercari sunt venite din partea farisilor si carturarilor, toate aceste incercari sunt numite ispite. Sensul principal al ispitei este acela de incercare si apoi in al doilea rind ispita inseamna tentatie spre rau. Ispita vine totdeauna de la diavol, direct sau indirect ,si niciodata nu vine de la Dumnezeu. Ispita, atit ca incercare, cit si ca tentatie spre rau, nu e o fatalitate din care libertatea omului trebuie exclusa. Ispita poate fi evita, depasita,invinsa , nu numai prin ajutorul de la Dumnezeu, dar si prin vointa omului ajutat de Dumnezeu, ajutor daca este refuzat, Dumnezeu nu poate face nimic. Expresia „si nu ne duce pe noi in ispita”poate sa bulverseze si mintile cele mai luminate. Cum sa admitem ca Dumnezeu este ispititorul? Adica sta in spatele omului si l indeamna, impinge spre tentatia de a face rau. Verbul original, are dublu sens,”a duce” si „a aduce”in functie de context. Deci, rugamintea „si nu ne duce pe noi in ispita” inseamna „si nu ne aduce in situatia de a fi tentati spre rau”.”Ajuta ne sa nu cadem pe mina celui rau”! Ii cerem ajutorul sa nu fim incercati, sa ne fereasca de a fi tentati spre a face raul. Dupa cum stim , tentatia vine de la diavol, si prin aceasta cerere noi Il rugam pe Dumnezeu sa ne ajute, sa nu ne paraseasca,sa nu ne lase singuri. Un fapt esential trebuie sa l avem in minte ori de cite ori ne rugam, ca cererea noastra nu poate avea sensul de „nu ne duce pe noi in ispita (pacat) ,ci de „nu ne duce pe noi in incercari”.  Dumnezeu nu ispiteste !
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”.  Intelegi un om in masura in care il cunosti.Oamenii in general nu l inteleg pe Hristos ,pentru ca nu L cunosc. In mentalitatea crestina comuna, Iisus Hristos este Persoana atotbuna, atotblanda, ingaduitoare, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare. Iisus este simtit ca persoana care s-a manifestat numai intr-o forma controlata, frumoasa, placuta si care n-a putut avea manifestari “necontrolate”, pentru ca L-ar fi coborat din sfera a divinitatii. Natura omeneasca pe care a luat o Fiul lui Dumnezeu a fost intru totul ca a noastra,afara de pacat.Iisus nu a avut o natura rigida,straina de cele omenesti. Patimile ce impovareaza natur aumana sint de doua feluri: 1.reprosabile ,pacatoase,necinstite si altele 2. ireprosabile,care sunt simple pedepse ale pacatului. Pacatul nu l a luat Iisus decit prin relatie, in baza careia participam la faptele altora din iubire, fara sa le fi savirsit noi insine. Pedepsele pacatului,patimile ireprosabile si le a insusit organic,fiintial ,ontologic. Acestea sunt : trebuinta de somn, flaminzirea, insetosarea, oboseala, plinsul, teama de moarte, sensibilitatea la chinuri, mortabilitatea. Daca Domnul a suferit toate ale noastre, a facut o printr o retinere a puterii dumnezeisti de la aceasta influenta. Ca unic subiect al ambeleor firi,persista printr una in suferinta, iar prin cealalta se retinea de la influenta anulatoare de suferinta. Avem o benevola acceptare a suferintei din partea Fiului lui Dumnezeu, deci o manifestare in aceasi forma a manifestarii divine, in care se cuprind toate insusirile dumnezeiesti.Natura omeneasca a lui Iisus intrunea atit starea anterioara caderii, cit si cea de dupa cadere, dar nu era deplin identica nici cu aceea ,nici cu aceasta. Sf Maxim Marturisitorul spune despre patimile ireprosabile ca ele ,caracterizeaza natura noastra,celelate insa o desfigureaza.
Daca cercetam cu atentie si onestitate Persoana lui Iisus Hristos vom observa unele expresii mai putin comode ale personalitatii Sale. Vom observa manifestari si calitati care intregesc chipul Lui si care ne arata ca a fost si ramine om deplin. O manifestare nepotrivita pentru persoana care este Dumnezeu (centrul unic din El a primit toate insusirile unui centru nu numai al naturii dumnezeiesti, ci si al naturii omenesti), controlat perfect, este sa si mai „iasa din fire”.In Evanghelia de la Ioan ,Iisus ii invata „Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Capernaum”(Ioan 6,50-59).
Multi dintre uceni nu au inteles, au murmurat,s au smintit si au plecat de la El. Iisus isi iese din fire, se enerveaza (era om deplin) cum am spune noi astazi si le zice celor doisprezece :”Nu vreti si voi sa va duceti?”Cu alte cuvinte, ca un om necontrolat si irational le spune celor ramasi:”Voi de ce nu plecati? ”Parasiti Ma si voi! Ce mai asteptati? Ce mai stati? Plecati si voi!” Toate aceste manifestari ne arata un om autentic, natural, sincer. Logica noastra ne indeamna sa credem ca ar fi trebuit sa rezolve situatia ,Cel atotbun, atotblind, atotingaduitor, însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa,intr un mod „cuminte”. Insa Iisus reactioneaza rational, sincer, cu atitudinea unui om autentic, deplin uman. In Evanghelia de la Luca 12,49 ,vedem un Iisus nerabdator, violent ,revolutionar. El Creatorul, Atotputernic ,Stapinul universului, Armonia, Echilibrul si Controlul absolut, Atoatelucrător, Nemărginit în purtare; isi „Iese din fire”.O iesire din limitele naturale, din limitele naturii nepuncioase, o avintare in alta conditie, o conditie proprie, in destinul si menirea adevarata. In Persoana lui Iisus trebuie sa vedem dumnezeieste cele omenesti si omeneste cele dumnezeiesti. Fiind cu adevarat si una si alta, ca Dumnezeu misca omenitatea iar ca om descopera dumnezeirea proprie.Patimea dumnezeieste,putem spune,caci suferea de bunavoie,deoarece nu era un om simplu,si savirsea minuni omeneste, caci le savirsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit..In Ioan 16,33 vedem un om indraznet:”Eu am biruit lumea”.
In Evanghelia de la Matei 8,10 vedem slabiciunea lui Iisus.Iisus avea voiosie, chair exuberanta(Luca 19,9). Il gasim pe Iisus participind la ospete, la nunta din Cana. Puntem spune un petrecaret ,prieten al vamesilor si al pacatosilor (Matei 11,19). Ni se infatiseaza in Evangheli un Iisus care iubea oamenii, lumea,participa la bucuriile si necazuriel lor. Ne prezinta viata vesnica ca pe o mincare si bautura(Luca22,30). Iisus se manifesta ca un provocator. Cea mai aprinsa provocare este cea cu fariseii. Dupa o lunga incaierare si hartuiala cu fariseii ,un schimb de expresii dure , un dialog incordat, Stiutorul inimilor le scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul:: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru” (Ioan8,44). Apogeul provocarii il constituie poate mustrarea invatatorilor de lege (Luca 11,40-54). Un invatator de lege I se adreseaza:” “Invatatorule, acestea zicand ne mustri si pe noi!”(Luca 11,45).Lasind de o parte diplomatia, ataca frontal: “Vai si voua, invatatorilor de lege!”. Adica,”V am jignit”? O sa va jignesc si mai tare!”Cu alte cuvinte ii sfideaza, deoarece lui Iisus nu i au palcut fatarnicii, zelosi, calaii, plingaretii, sfideaza legile,rinduielile si mentalitatea timpului, complacindu se in compania vamesilor si desfrinatelor. Iisus Hristos este sublimul provocator al omului, al istoriei si al fiintei.Mintuitorul este aspru cu fariseii,pentru ca avea sinceritate si nu duplicitate : „Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. Ei au raspuns si I-au zis: Tatal nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Daca ati fi fiii lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar voi acum cautati sa Ma ucideti pe Mine, Omul care v-am spus adevarul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a facut aceasta. Voi faceti faptele tatalui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am nascut din desfranare. Un tata avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu are fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis. De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu (Ioan8,38-47). De regula,omul crede in el insusi, in ce l amageste si in ce-i da diavolul, nu crede in Adevar, fuge de Adevar, de Adevarul lui Dtmnezeu, evadeaza in lumi imaginare, cauta sa interpreteze Evanghelia la masurile sale, isi construieste teoriile sale proprii, isi pune gindirea sa deasupra Sfintilor Parinti,ii rastalmaceste, ii scoate din context si mai ales ii citeste cerebral, nu in Duh, astfel incat sa para a-l confirma in propriile teorii.
Omul contemporan are tendinta de autonomizare, de stapin al lumii, de inlocuire a conceptiei teocentrice de viata cu cea antropocentrica, ceea ce il separa de Dumnezeu si in acest caz capacitatea lui devine incapacitate, inspiratia confuzie, puterea neputinta. Când un astfel de om se crede măsura tuturor lucrurilor ( Pantón, métron anthrópos), cind a păstrat din învăţătura creştină numai un aspect, care, rupt din context, a devenit foarte nociv si anume, este vorba despre concepţia potrivit căreia omul este stăpânul lumii, relatia dintre el si lume se rupe, cum s-a rupt si cea cu Dumnezeu, devine conflict, lumea insasi sufera si suspina cu suspine negraite, cum spunea Sfintul Pavel:” Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru”.(Rom.8,20-23).
Omul nu mai vede sensul lumii, viata sa devine desertaciune, el devine „distrugator autoproclamat”(Cioran), se indrepata spre moarte:”Sein zum Tode”(Heidegger).